Despre câteva „ nimicuri” într-o ţară fabuloasă ( Vreau o ţară ca afară! )

“ De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.
Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului…Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. “
*În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi*
*În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale.*
http://delaepicentru.com/2010/06/03/japonia-are-104-milioane-de-notari-si-tot-atitia-virtuali-traducatori-autorizati/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s